Pe Everest am ajuns asa. De la bun inceput mie imi placea marea. Muntele cu tot ce reprezinta el, cand esti jos te uiti sus cand esti sus te uiti jos, e frig, si din fiecare loc il vezi altfel mi se parea inutil. In nici un caz nu il luam in calcul ca o vacanta sau in planurile mele de evaziune. Bine , ca toata lumea, am escaladat uneori bucegii, ba chiar am fost si in alpi si pe muntele athos dar nimic sa mi lase o amintire memorabila. Ajuns in Kathmandu (Nepal) din intamplare ca sa uit si sa fug de India, primul lucru pe care mi au cazut ochii cand am iesit pe o straduta langa hotel era un afis mare : Climb the Everest ! In clipa aia tot ce stiam eu despre mine si despre ce e important pentru mine s a schimbat. Nu se putea sa plec de acolo fara sa... climb Everest. Asa ca o saptamana mai tarziu cu un prieten bun, cu bocanci rucsaci, echipament de escalada inchiriat cu un permis de escalada proaspat oferit de autoritatile nepaleze incepeam prima din cele 10 zile care le am petrecut urcand acel munte...
Doi ani mai tarziu il vedeam de partea celalalta din Tibet, dar asta e alta poveste. Cat de sus am fost pe Everest ? Pana cand nu am mai putut urca de ghetari, pana cand nu am mai avut nici un strop de energie, nici un pic de dorinta de a continua. Asta a insemnat 4400 metri in anul acela. Si 6000 doi ani mai tarziu. Cu ce am ramas ? Cu un cutit de vanatoare nepalez, cateva poze si impresia puternica... ca unele decizii pe care le ei de fapt nu le ei, sunt luate pentru tine. Daca el (ea) Everestul este acolo, e normal, te duci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu